[banner group='banner-header-sitewide']
Home - Leona news - De pe blog - Dansând cu ruşii
[banner group='banner-header-sitewide']
Blog Alexandru Leona - featured image
Blog Alexandru Leona - featured image

Dansând cu ruşii

Articol nou blog Alexandru Leona

Dansând cu ruşii, 26 martie 2013.

A fost şi Facebook-ul bun la ceva pe ziua de astăzi. Căutam să pierd ceva vreme până mi se mai schimbau ideile, ocazie cu care conversam prin mesaje cu un vechi prieten. Acum, ştim cu toţi cât de interactiv este Facebook-ul. Şi câte prostii se găsesc prin el, pe el şi pe lângă el. Multe tâmpenii, multe porcării. Dar, din când în când mai dai şi de câte ceva de calitate. Cum mi s-a întâmplat mie astăzi. O prietenă mai veche, distribuie un videoclip, însoţit de un titlu simplu şi foarte intrigant: “Superb”. Acum, acest cuvânt, venit de la o fată foarte frumoasă poate să însemne mult. Îmi spun. Mai ales că nu eram în apropierea nici unui magazin de haine sau încălţăminte. Şi nici la un spectacol de striptease masculin. Cu toate că de obicei ignor, titlul mă intrigă şi pe mine. Deschid postarea cu pricina şi vizionez. O dată, a doua oară, a treia oară…

Perechea de ruşi (ucrainieni mai exact, dar mă rog) care dansează în videoclip, mă trimite 5 ani înapoi în timp. Îndată vă spun şi de ce.

Prin prisma meseriei, am avut de a face cu multe dansatoare din Rusia sau din ţările ce au făcut parte din spaţiul ex-sovietic. Nişte femei extraordinare, majoritatea dintre ele. Cu toate câte am auzit şi aud în continuare, nu am nici o teamă să fac această afirmaţie. Au o meteahnă şi ele, dar, indiferent de ce se spune, se poate remedia. Şi, cunosc şi antidotul. Dar, aceasta este o altă discuţie şi nu are rost să stricăm momentul.

Pe mine unul, o rusoaică m-a adus aproape, cu sufletul, de profesia pe care o practic astăzi. O chema Iana şi dansa, pe atunci, în primul club de noapte din Atena în care am pus piciorul. Din câte am auzit ulterior, cochetase o bună perioadă de timp şi cu baletul înainte de a-şi schimba drumul vieţii. Dar, trebuie să mă credeţi că, atunci când urca pe scenă, erau doar ea şi melodia. Dansau “împreună”, parcă nepăsându-le de nimic. De parcă erau “singure” în club şi de parcă ar fi fost ultima melodie, ultima oportunitate, utimul dans. Mai mult, aşa era mereu. Indiferent de public, indiferent de ocazie, indiferent de stare.

Mi-am dat seama mai târziu, după ce în Elveţia, într-un club de lângă Zürich, am întâlnit-o pe Svetlana. Stabilimentul despre care vă vorbesc era, cu toată aura de ţară bogată pe care o are ţinutul cantoanelor, mult sub nivelul frumoasei rusoaice, originară dintr-un orăşel de lângă Moscova. Când mi-a spus că tot ce îşi doreşte este să danseze, prima dată, nu am crezut-o. După primul show, însă, l-am convocat pe patronul clubului cu care era sub contract. În trei zile, am mutat-o într-un club mare din Italia. A fost oceanul unei sirene, parcă ţinută până atunci în captivitate. Era duminică. Nu o să uit niciodată. Era dimineaţa zilei când trebuia să plec de lângă ea. În noaptea ce tocmai se terminase, înnebunise toată asistenţa din club cu show-urile ei. S-a aplaudat continuu, s-au cerut bis-uri. Atât a fost de fericită, că de dimineaţă nici nu îi ardea de somn. Când a auzit că spre seară voi pleca, mi-a spus că nu pot face asta fără să bem o cafea împreună.

Zis şi făcut. Cu câte un cappuccino în faţă, pe malul Adriaticii, şi-a facut curaj şi mi-a spus povestea ei. De atunci am început să ştiu. Le-am înţeles şi am înţeles ce le conducea. Şi de ce. Eu mă îndrăgostisem de mult de Svetlana. Dinainte să plecăm de la Zürich. Dar nu m-a lăsat sufletul să risc şi să o rănesc. Regret şi acum, dar, şi aceasta este o altă discuţie care nu îşi are rostul.

Italia era un tărâm deja cunoscut pentru mine, iar călătoriile mele în “cizmă” se înmulţeau cu fiecare lună ce trecea. Civitavecchia se numeşte oraşelul de lângă Roma, de unde mă legau amintiri nu foarte plăcute, în urma unor întâmplări petrecute cu ceva vreme în urmă. Din punct de vedere al numărului de turişti şi al navelor de croazieră care-l tranzitează, este al doilea port din Europa. Dar nu asta este important. Eu fusesem invitat de proprietarul unui club de noapte, pentru a discuta un eventual contract. M-am dus cu sufletul îndoit, dar m-am felicitat după aceea. Pentru că acolo am cunoscut altă rusoaică. Pe Zenia. Prima. Tot dansatoare, tot cu sufletul zdrobit, ca şi Svetlana. Dar, de data asta, ochii albaştri ai Zeniei, asortaţi unui păr lung, de un negru strălucitor, m-au înmuiat de tot. Dansa şi asta de îţi lua lumina din ochi, când te uitai la ea. Am plecat şi m-am întors după doar o săptămână. Între munca ei şi agenţia mea, găseam mereu timp să fim împreună. De pe platourile Alpilor, până în bărcile din Venezia, ne-am plimbat peste tot în cele două luni cât a durat povestea noastră. Până când m-am speriat. Ne-am despărţit frumos şi vorbim şi astăzi. Chiar i-am trimis un mesaj mai devreme. Răspunsul Zeniei mi-a smuls chiar şi o lacrimă de dor.

Timpul a trecut totuşi, şi anul trecut în pragul sărbătorilor, aveam să mă îndragostesc din nou de o rusoaică. Şi, ce credeţi? Tot dansatoare. Tot Zenia. A doua. Doar decorul era altul, lângă stâncile de pe plajele Atenei, pe care Marea Egee le biciuia cu valurile. Am lucrat împreună într-un club, iar într-o dimineaţă mi-a ajuns în braţe. Unde a şi adormit. Mă uitam la ea şi nu o vedeam decât dansând. Se aprindea când urca pe scenă. Era ca un foc ce ardea puternic, atâta timp cât îşi auzea muzica. Ardea, pur şi simplu, pentru câteva minute. Era dificil să o priveşti, dar era imposibil să îţi iei ochii de la ea. Ochii îi vorbeau, iar dacă îţi prindea privirea pe timpul show-ului… nu aveai scăpare. Am păstrat distanţa cât am putut. Nu am vrut-o lângă mine, cu toate că o doream mai mult decât orice. Atât de frică mi-a fost, că m-am legat de altă fată foarte repede. Colegă cu noi. Zenia alesese de ceva timp să plece. Îşi dorea mai mult, se săturase, vroia să schimbe aerul. În seara dinainte să plece, mi-a cerut să doarmă la noi. Am primit un război pe care îl pierdusem deja. Cum a mea a adormit prima, am profitat şi m-am dus… şi am sărutat-o pe frunte. Ştiam că e pentru ultima dată. Credeam că doarme şi mă rugam să nu mă fi simţit. M-am înşelat. Fără să-şi întoarcă privirea către mine, m-a întrebat: “De ce te-ai grăbit?”. Mi-am simţit inima cum îngheaţă. Am adormit cu lacrimi în ochi. Am pierdut-o nu mai departe de a doua zi. Ca şi pe prima, frumos. Vorbim şi astăzi.

Toate acestea de la un videoclip. O bucată de filmare cu o pereche de ucrainieni care dansează. Vă invit să urmăriţi filmuleţul şi să încercaţi să vă concentraţi atenţia (cred că la a doua vizionare veţi reuşi) la expresia chipului fetei.

Şi totuşi, probabil vă întrebaţi de ce m-am speriat? Iar mai apoi, de unde îmi venea teama? Răspunsul este simplu. Mi-a inspirat-o acel cappuccino de pe malul Adriaticii. Mi-a povestit prin ce trecuse şi cum a trăit o dragoste neîmpărtăşita. Apoi m-au speriat acele plimbări cu gondola pe canalele Veneţiei. Ce m-a înfricoşat a fost povestea despre cum iubesc rusoaicele. Frumos, dezinteresat, ascultător, pasional, total. Magic. Vizionaţi încă o dată. Câte dintre acestea le puteţi citi pe chipul şi în gesturile frumoasei rusoaice din videoclip???

Eu le-am aflat, dar le-am refuzat. Am regretat, apoi le-am simţit. În final, m-au speriat  şi am fugit. Şi am pierdut. Probabil nimic. Poate, totul.

P.S.: Melodia de pe fundal este „Je T’aime – Lara Fabian”, iar titlul este inspirat de melodia „Dance with the wolves – Ruslana”. Le găsiţi aici.

[banner group='banner-header-sitewide']

About Alexandru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

[banner group='banner-footer-sitewide']